Coșul meu

0 produse
  • Acasă +
  • |
  • Despre +
  • |
  • |
  • blog +
  • |
Vezi toate articolele

Timiditatea, anxietatea și frica...

 

 

Oare mă iubește?

Oare am să trăiesc să-mi văd strănepoții?

Oare afacerea o să aibă succes?

Oare o să iau examenul?

Oare îi pasă de mine?

Oare de ce sunt aici, pe lumea asta?

Oare...?

 

Oare ți-ai pus vreodată o asemenea întrebare?

Ce s-a întâmplat atunci? Ai auzit cumva o voce în capul tău care să-ți răspundă?

Cât de prietenoasă a fost acea voce cu tine?

Ți-a dat motive să te reasigure că totul va fi bine, că vei face față cu brio provocărilor, că totul se întâmplă pentru un scop mai mare, inefabil?

Sau te-a terorizat spunându-ți că vei da greș, că nu știi destul de multe, că nu-ți faci treaba suficient de bine și că vei sfârși în singurătate, cu corpul măcinat de boală, pierzând dragostea celor din jur?

 

Dacă vei sta să te gândești puțin, vei vedea că de obicei îți dă aceleași răspunsuri.

Dacă ai noroc, este o voce prietenoasă, care te susține.

Dacă norocul te-a ocolit, vocea asta este un adevărat călău.

În care categorie te afli?

Și în ce categorie crezi că se află copiii timizi și anxioși?

 

 

Timiditatea și anxietatea

 

Timiditatea și anxietatea se construiesc pe o predispoziție genetică, întărită de factorii de mediu și educație.

 

Un copil anxios se naște cu o sensibilitate mărită a nucleului amigdalian, ceea ce-l face ca încă de la naștere să se sperie mai ușor de orice îi este necunoscut și să izbucnească în plâns. Iar pe la vârsta de 1 an și 9 luni, când este confruntat cu situații noi, inima îi bate ca în timpul unei crize de anxietate.

 

Această anxietate stă la baza timidității de o viață.

 

Copiii timizi dezvoltă o gândire pesimistă, au o imagine proastă despre propria persoană și neîncredere în forțele proprii. Se îngrijorează excesiv, sunt înclinați să se autoînvinovățească și să-și facă reproșuri. Ei devin foarte anxioși în societate și nu știu să-și facă prieteni, se izolează. Au coșmaruri (eventual cu monștri) și o mulțime de frici și temeri: să nu ia foc casa, să nu rămână singuri pe întuneric, să nu ia note mici, să nu râdă colegii de ei, să nu dezamăgească, să nu...

 

Acestea fiind datele biologice, care este rolul mediului și al educației și cum îi putem ajuta?

 

De cele mai multe ori este dificil să înțelegi și să ajuți un asemenea copil, iar cei însărcinați cu creșterea și educația copilului, de la părinți la familia extinsă, la educatori, învățători, profesori, reacționează instinctiv față de „toanele” copilului. Ca în orice altă situație de viață, de altfel.

 

Dacă cel mic este tratat cu asprime sau răceală, dacă fricile sale sunt ignorate sau ridiculizate, atunci comportamentul anxios se va adânci.

 

Dacă pe de altă parte, din prea multă dragoste și grijă, este protejat în mod excesiv de tot ce i-ar putea cauza disconfort, el tot nu va învăța să-și gestioneze reacțiile și nu va putea avea o viață normală.

 

Majoritatea părinților înțeleg intuitiv că trebuie să-și împingă copilul să iasă din zona de confort și să facă toate acele lucruri mărunte care îl sperie, încurajându-l să spună poezia la serbare, să participe la activități noi, să dea telefon doamnei profesoare...

 

Părinții cunosc mai bine lumea din experiență și știu care sunt comportamentele optime dorite și promovate în societate și își îndrumă copiii înspre a-și însuși acele comportamente. Folosesc disciplina și încurajările pentru a-i ghida. Și speră că prin repetarea acelor activități care îi sperie și văzând că nimic rău nu se întâmplă, copiii vor deveni mai îndrăzneți și sociabili.

 

În unele cazuri funcționează bine, în altele doar parțial și în multe nu funcționează deloc.

 

De ce se întâmplă asta?

 

Sunt grupuri peste grupuri de cercetători care studiază această problemă, abordând-o din diverse unghiuri, și tone de literatură de specialitate menită să-i ajute pe părinți să-și ajute copiii sau pe adulți să se ajute pe ei înșiși în a-și depăși timiditatea bazată pe anxietate.

 

Căci copiii anxioși devin părinți anxioși, care au un grad de risc mult mai mare în a crește copiii anxioși.

 

Totuși, ce este de făcut?

 

În primul rând să înțelegem mecanismul ce stă la baza declanșării anxietății.

 

În al doilea rând să discutăm deschis cu copiii și să le explicăm de ce simt ceea ce simt.

 

În al treilea rând să-i susținem în a corija acel mecanism și a se împrieteni cu vocea de care vorbeam la începutul articolului.

 

1. Mecanismul ce stă la baza declanșării anxietății.

 

Creierul nostru este setat să ne mențină în viață, să ne semnaleze potențialele pericole și să dea semnalul de alarmă, pregătindu-ne de reacție. În momentul în care nucleul amigdalian se activează, se declanșează frica și valuri de hormoni specifici ne invadează corpul, generând o mulțime de simptome bine cunoscute.

 

Pulsul se accelerează, sângele este redirecționat înspre mușchi, digestia și funcțiile sexuale sunt inhibate. Genunchii se înmoaie, mâinile tremură, mușchii se încordează spasmodic, stomacul se strânge, vederea este parțial întunecată, mintea incoerentă.

 

Deoarece în acest moment, capacitatea creierului gânditor de a prelua controlul este aproape nulă, natura ne-a pus la dispoziție trei tipare de reacție pentru acest scenariu: luptă, fugi sau încremenește.

 

Cu cât reacția emoțională este mai puternică, cu atât vom reacționa mai impulsiv.

 

În cazul anxietății însă, acest semnal de alarmă nu este declanșat de amenințări reale, imediate, la adresa vieții sau integrității noastre fizice. De cele mai multe ori, semnalul de alarmă este dat de propriile noastre gânduri, de percepția noastră negativă față de ceea ce ni se întâmplă sau de anticipația unui rezultat negativ. Cu cât repetăm mai mult acele gânduri toxice, cu atât întărim reacția creierului limbic, ne îmbibăm de hormoni ai stresului, devenim încordați, irascibili, pesimiști, apatici – într-un cuvânt, reacția la frică este de încremenire, iar repetarea procesului întărește tiparul de reacție.

 

2. Să discutăm deschis cu copiii.

 

Cel mai adesea copiii anxioși simt că ceva este în neregulă cu ei, că sunt inadaptați, defecți. Și-ar dori să fie mai buni, mai încrezători, mai îndrăzneți, să fie și ei sufletul petrecerii sau să aibă parte de aventuri spectaculoase. Dar realizează ca aceea este o lume închisă pentru ei și se mulțumesc să viseze și să-și trăiască visele ca pe o fantezie.

 

Cel mai probabil vor evita să le împărtășească celor din jur gândurile și temerile lor, de rușine, iar părinții nu vor înțelege niciodată cauza reală pentru care ei se comportă așa cum o fac. Sau măcar motivul conștient din spatele gesturilor lor.

 

Acum știi cauza, mai trebuie să afli exact cum îl afectează pe copilul tău.

 

Vorbește-i deschis și explică-i acest mecanism, asigură-l că este ceva normal și că multă lume se confruntă cu asemenea dificultăți și că ele pot fi depășite.

 

Câștigă-i încrederea, astfel încât să-ți împărtășească temerile sale, ascultă-l fără a-l judeca. Conștientizarea gândurilor tozice și a modului în care ne afectează este primul pas înspre a scăpa de ele și a corija tiparul de reacție al creierului.

 

3. Să-i susținem în a corija acest mecanism și a se împrieteni cu vocea

 

Trebuie să ajutăm copiii să înțeleagă că fricile lor se datorează unei percepții distorsionate a realității și propriilor gânduri negative.

 

Prin discuții deschise îi ajutăm să conștientizeze acele gânduri, să le analizeze, să înțeleagă de ce apar, de ce sunt exagerate, cum le afectează comportamentul și reacțiile. Apoi, înțelegând de ce apar, putem căuta alte moduri de-a acționa, astfel încât să-și poată corija comportamentul.

 

Este extrem de important să preia controlul asupra gândirii conștiente, asupra gândurilor care îi macină, astfel încât să le poată bloca pe cele negative și să caute alternative constructive.

 

Astfel, când vocea le va mai spune că vor da greș, ei vor ști că în spatele ei se ascunde o frică. Iar în spatele fricii stau o nevoie și o motivație. Înțelegând aceste lucruri, ei vor putea schimba discursul vocii într-unul pozitiv, menit să-i încurajeze în efortul lor de-a obține rezultate mai bune și de-a reuși în ceea ce și-au propus și a dus la declanșarea fricii.

 

Deoarece copiii anxioși se nasc cu acest tipar mental, este bine să discutăm cu ei așa încă de mici, adecvând discursul la nivelul lor de înțelegere. Cu cât vor învăța mai repede să-și controleze gândurile, să le blocheze pe cele negative și să le înlocuiască cu unele pozitive, cu atât mai repede vor rescrie tiparele de reacție ale creierului și vor deveni îndrăzneți în relație cu lumea, trăindu-și visele aievea și nu doar în propria fantezie.

 

În acest sens mi-am imaginat o poveste care ar putea să-i ajute și care transformă frica în personaj. Astfel copilul are o reprezentare concretă a vocii din capul său și știe de unde vine. Vocea care îi spune lucrurile rele vine de la frică. Frica apare atunci când se întâmplă ceva important, deoarece este îngrijorată de siguranța noastră și vine să ne pună în gardă. Și de fiecare dată când apare, ne simțim oribil. (Să-i fie rușine fricii! Îi este!) Și deși ne simțim oribil, putem face imediat ceva care să ne liniștească reacțiile corpului. Și apoi putem sta de vorbă cu frica. Doar e atât de drăgălașă! Oricine s-ar putea împrieteni cu ea!

 

Povestea se numește „Sunt doar un copil și nu mi-e frică...” și o găsești pe site în format ebook (și chiar videobook pentru mititeii care încă n-au învățat să citească). Deoarece cartea în sine n-ar putea avea impactul maxim fără implicarea ta, ți-am pregătit niște materiale din care să afli mai multe lucruri despre frică, felul în care ne influențează viața și cum o putem gestiona astfel încât să devină prietena noastră, așa, ca un fel de înger păzitor...

 

Cu drag pentru tine,

 

Emilia 

 

 

Sunt doar un copil și nu mi-e frica...

Adaugă comentariu

Cod de securitate
    Nici un comentariu pănă acum